Căutare

Tuesday, May 30, 2017

P.S. Sunt bine

Am ieșit mai devreme în grădină cu o carte de Margaret Atwood și cu o caserolă de ananas, în halat și cu părul și nespălat și nepieptănat. Ideea era să iau aer și să mă simt un pic mai vie, că azi am fost cam întoarsă. Am dormit prea mult zilele astea și dacă până la un punct a fost bine, după acel punct a fost prea mult. Trebuie măsură în toate și eu uneori nu am măsură când vine vorba de făcut chestii care îmi fac rău. 

Azi, când m-am trezit, am aflat că o prietenă din Toronto a încercat să se sinucidă. Nu încercarea în sine m-a cutremurat ci groaza imensă pe care a trăit-o până a ajuns în punctul acela. Este oribil, copleșitor și incredibil de dureros sentimentul că nu mai poți continua, că nu mai ai energie, motivație și mai ales forță să suporți întunecimea și putreziciunea depresiei. 

Am avut ultimul episod depresiv in decembrie și m-a ținut pe loc aproape trei luni, timp în care nu am luat joburi ca intrepret, mi-am dat demisia de la nanny job și mi-am pus viața socială pe butuci. De-acum știu ce-mi face depresia și chiar dacă fiecare episod ma izbește mai abitir, am învățat să cer ajutor. După ce am petrecut o zi întreagă căutând pe google metode de sinucidere, mi-am dat seama că am luat-o rapid la vale și mi-am anunțat iubitul și am sunat la numărul de criză. Am contemplat sinuciderea câteva săptămâni și sunt sigură că aș fi ajuns să o și comit dacă nu ar fi fost toți acești oameni din viața mea care au avut grijă de mine și care mi-au fost alături până mi s-au limpezit cerurile vieții, cu ajutorul creșterii dozei de antidepresiv, bineînțeles. Abia după ce mi s-au stabilizat chimicalele din creier am început și eu să am grijă de mine, să mă iubesc din nou și să fac lucruri bune pentru mine. 

In iulie se fac patru ani de când m-am mutat la Londra. În ciuda acestei introduceri tragice, sunt bine. Mai bine decât am fost vreodată și mai bine decât am sperat vreodată să fiu. Depresia e sub control. Sistemul medical are grijă de mine, știu ce mi se întâmplă și cel mai important, nimeni nu mă consideră nebună dacă vorbesc despre asta. Nu trebuie să mă prefac că sunt ok dacă nu sunt, așa cum trebuia să fac în România unde erai de râsul lumii dacă te duceai la psihiatru. 

Cu depresia tratată și sub observație am putut să îmi iau viața de la capăt. Sau mai degrabă înapoi. Pentru prima dată în viața mea mă aflu într-o relație sănătoasă. Este un sentiment incredibil să fii cu cineva care are grijă de tine, care te ajută să crești, care te lasă să îți deschizi aripile și îți mai dă și un brânci, să zbori unde oi vedea cu ochii. Cineva care crede în tine, care te place fix pentru ceea ce ești, așa cum ești, cu bune și rele. Cineva care îți punctează calitățile și îți trece cu vederea defectele. cineva care te lasă să fii cel mai ciudat TU posibil, care râde cu tine când te umflă râsul și care te ține în brațe când plângi ca proasta. Nu îmi vine să cred că omul ăsta e al meu și zău dacă regret că am pupat broaște grămadă, că am părăsit bărbați după bărbați și că mi-am făcut cont pe Tinder. Tot ce am făcut în viața mea personală extrem de pasională m-a adus cu un pas mai aproape de el. Așa că bine am făcut! Plus că făcând de toate, mi-am lămurit toate curiozitățile și acum stau frumos la casa mea și mă culc la ora 10. 

Pe plan profesional sunt intr-un trend ascendent. Nu aveam niciun plan când am venit aici, am zis că o să văd eu ce-o să fac, multilateral dezvoltată cum sunt. Lucrez de la 19 ani și joburile mele nu au avut niciodată legătură unul cu celalălalt și pe toate le-am făcut bine, chiar dacă pe unele dintre ele le-am făcut fără plăcere. În Londra mi-am început viața profesională ca și chelneriță de weekend, ceea ce mi s-a părut extraordinar de boem. Am terminat repede cu asta pentru că mi s-a oferit un job de nanny pe termen scurt, asta în septembrie 2013. Am demisionat de la acel job pe termen scurt în ianuarie 2017, când am avut episodul depresiv.

În anii de nanny am legat niște relații speciale cu cei trei copii, părinții lor și familia extinsă. Am făcut cursuri de Community Interpreting și am început să lucrez ca intrepret în zilele libere. Am putut să o iau încet, că salariul de nanny era suficient să am o viață comfortabilă. Copiii au crescut și nevoile lor de o nanny au scăzut, așa că am avut mai mult timp să lucrez ca interpret. Am mai făcut un curs, unul de pregătire pentru examenul de interpret pentru poliție care mi-a lărgit vocabularul și orizonturile. Nu am dat încă examenul, dar am prins curaj să încep să interpretez în instanță. Am învățat pe rupte și încă învăț zi de zi legi și terminologie juridică și mă descurc din ce în ce mai bine. Acum îmi câștig existența exclusiv din interpretariat și sunt foarte mândră de mine. Nu fac bani mulți dar fac bani suficienți, sunt freelancer, am o grămadă de timp liber și mă învârt printre oameni faini. 

Viața mea în Londra este perfect de imperfectă. Am probleme, ca toți oamenii dar pot să le gestionez aici, spre deosebire de Romania, pentru că aici am tot ce îmi lipsea în România, în primul rând un sistem medical care să mă sprijine în lupta cu depresia. În al doilea rând am oportunități. Pot să fiu ce vreau eu să fiu. Reprofilarea e posibilă oricând, la orice vârstă, atâta timp cât îți dorești acest lucru. Și cred că faptul că mi-am găsit bărbatul la care am visat toată viața a fost pentru că am fost stabilă din punct de vedere medical, ceea ce m-a ajutat să îmi înțeleg mai bine nevoile sufletești, să le mai las dracului de broaște și să țintesc sus. După ultima relație eșuată țin minte că îmi propusesem să nu mai accept jumătăți de măsură, că bărbatul nu-i mobilă, să îi mai dau un strat de vopsea să îl fac acceptabil. E acolo viu lângă mine, respiră și vorbește și indicat ar fi să facă toate astea bine, nu să mă scoată din sărite. Ori e perfect pentru mine, ori nu e deloc. Totul sau nimic, că o viață am. 

Trebuie să închei și nu știu ce să vă zic în încheiere. I-am spus prietenei mele din Toronto să ia viața oră cu oră, că nu e nicio grabă. Există viață și după o tentativă de sinucidere și viața are o chestie mișto: e imprevizibilă. Putem noi să stabilim scopuri o grămadă. Viața, dacă o lăsăm, ne poartă pe unde nici nu ne imaginăm dar fix unde avem nevoie. Și cred că sfatul ăsta ni se potrivește tuturor. Hai să nu mai trăim în goană, să o luăm ușor, să ne dăm voie să ne căutăm locul și omul, indiferent de cât durează asta. Fericirea nu vine din bifarea lucrurilor care trebuie făcute într-o viață, fericirea vine dintr-o viață trăită onest cu tine și pentru tine. 

Monday, August 22, 2016

Telenovelele s-au mutat pe #instagram (Philipp Plein, Oksana, Andreea Sas și un pic de Mădă Ghenea)

Recunosc cu oroare că m-am uitat la 3-5 telenovele în viața mea. Și nu, nu m-am uitat din motive intelectuale gen vreau să învăț spaniola ci pentru că pur și simplu m-a prins acțiunea și trebuia neapărat să văd ce fac oamenii ăia acolo zi de zi. 

Ei, așa sunt acum cu Instagram. Poate voi stați pe instagram din motive artistico-vizuale gen poze faine cu filtre deosebite. Eu nu. Eu urmăresc triunghiul Philipp Plein, ce gagică are pe moment și eterna lui iubire Oksana, o rusoaică atât de operată că parcă stă se rupă în bucăți. 

Philipp Plein @philippplein78 se pare că este un designer german afară din cale, de care eu bineînțeles că nu am auzit până când nu s-a cuplat cu Mădălina Ghenea. Dar asta nu înseamnă că nu este el deosebit ca designer ci că eu îmi cumpăr haine de la Zara și alte magazine asemănătoare, având și alte priorități pe această lume înafară de ce haine scumpe să îmi mai cumpăr. 

Nu e prea chipeș, pare mereu pe cocaină și, mai pe scurt, e un fel de combo manelist/interlop de pe la noi, ca să înțelegeți ce vreau să zic. Are case maaaaari peste tot prin lume, cu candelabre maaaaaari și piscine maaaaaaaaari. Adică la el totul trebuie să fie mare. Și cu sclipici. Muuuuuult sclipici. Aur și diamante să fie, că restul trece. 

Ce găsiți pe instagramul lui? Păi...filmulețe și poze cu el și gașca lui prin casele lui maaaaaari, plimbându-se cu mașinile lui maaaaaari, arătându-și ceasurile lor maaaaaaaaaaaari și pe femeile lor cu sânii lor maaaaaaaari, arătându-și diamantele lor maaaaaaaaaaaaari. Și sclipicioase. Aaaaaaa și câteodată se plimbă și cu avionul lui personal maaaaaaaaare. Evident. Și sclipicios. Și mai evident. 

Despre femeile lui. Se pare că Oksana @udinu281 a fost și este imensa lui iubire. Are sânii maaaaaaaaari evident și buzele maaaaaaaaari și îi plac chestiile maaaaaari și sclipicioase. Să fie de aur. Să fie mare. Eu am deschis instagramul mai târziu, când o lăsase pe Oksana și o luase pe Mădălina Ghenea. Și dă-i tatuaje, declarații de iubire și inel de logodnă, bineînțeles. Cu diamant. Maaaaaare. 

Mădălina, care de altfel are un profil interesant și face chestii faine, dăduse și ea în patima lui "să fie mare, să fie sclipicios". Niște poze cu inelul de logodnă, niște poze cu casele alea de neam prost, niște poze cu tatuajele lor, doamne, parcă era posedată. Din când în când își mai băga Oksana coada și posta mesaje de la Philipp și Mădălina atunci și mai dihai, alte poze cu același inel maaaare, iubire maaaaare etc.

Până la urmă, nu știu cine pe cine a lăsat, cert e că Mădălina a revenit la vechiurile obiceiuri frumoase: se plimbă iar în locuri misto unde vede mai mult decât cluburile de lux pe dinăuntru, câștigă premii și nu își mai tatuează numele masculului la schimb pe un inel de logodnă. A șters tatuajul cu numele lui, apropo. Și el pe cel cu numele ei pentru că, da, a trebuit să facă loc pentru următoarea damă.

Andreea Sasu @ppah90: frumușică dar tot cu niște țâțe din alea puse până în claviculă, de zici că are un fund pe piept. Dar nu mă luați în seamă, sunt doar geloasă că eu am țâțe mici pitici și nici bani de silicoane n-am. Așa că zic de ale ei că-s nașpa. Ca vulpea. Știți povestea. Dar să trecem de la sânii mei mici la viața amoroasă a Andreei. Până s-o ia Philipp în primire a mai fost Oksana o tură. Iubire mare, avion privat, flori, blănuri (că ea stă la Moscova, are nevoie) totul culminând într-o despărțire. Apoi altă împăcare. Apoi altă despărțire. 

Abia după aceea a urmat Andreea și scenariul s-a derulat întocmai: și-a tatuat numele lui, a primit inelul, a făcut turul căsoaielor și al limuznelor, s-a dat cu avionul personal. 

O vreme, cât au fost cei trei între crize existențiale m-am plictisit atât de tare că am început să fac poze la viața mea obscură și nesclipicioasă. Mi-am pozat toate lucrurile bune din casă și toate colțurile fără mușuroaie de furnici din grădină cât timp Philipp și Andreea s-au plimbat pe glob în avionul lui de aur, ea a tot rotit niște poze cu ei pupându-se în bot până a primit inelul apoi dă și pozează inelul din toate unghurile, că poate nu se prind vecinii de la ea de la bloc de la Pașcani că e diamant d-ala bun, de firmă. El iar cu căsoaiele lui, maaaaari de tooooooot și cu marmură de zici că-s cavouri. Plus că sigur casele alea țin rece la picioare și în ele te trage curentul de numa-numa. Nu aș intra acolo fără o veste de lână la spate și papuci de casă că sigur aș răci la ovare. 

Dar azi, taman bine, că deja mă gândeam să fac niste shopping online, să mai cumpăr chestii de pozat că nu mai aveam nimic prin casă de pus pe instagram și mâncare nu fac și la restaurant mi-e lene să mă duc că îmi place sub plapumă azi că e puțin răcoare la Londra, puse Oksana un filmuleț făcut când vorbea cu Philipp la telefon. Ăla, c-o simte zilnic, că are nevoie de ea, ea că da, tu ai nevoie de mine, dar eu n-am nevoie de tine. El cică, ba nu, că ai. Și tot așa. Rusoaica îi dădu tag și Andreei, să nu cumva să rateze că nu e ea cea mai tare din parcare. 

La care Andreea puse o poză cu brațul lui cu ceas cu diamante și tatuajul cu numele ei (parcă tot acolo a fost și cel cu numele Mădălinei) și niște cuvinte de înaltă și adâncă înțelepciune cum că dragostea e nebună. Și sunt complet de acord că dragostea e nebună, mai ales atunci când protagoniștii dau banii pe ceasuri și inele în loc să meargă la psiholog. 

Dar Philipp, bărbat adevărat, făcu mișcarea decisivă. Puse o poză cu Oksana dormind cu gura căscată și cu machiajul căzut. Și totul până la aspectul fizic, ok? Pe Oksana poți s-o înșeli, să vii la ea cu tatuajul cu numele alteia pe tine, nu contează. Totul e iertabil, până la a posta o poză cu ea în care nu e frumoasă foc. Aici se termină șmecheria. Își luă șah mat de la Philipp și șterse filmulețul. Philipp, un cavaler, șterse și el poza compromițătoare și acum e iar pace în univers. 

Până la epispdul următor, vă las cu bine.

Lavinia Vanilia @lavinia_in_london
Critic de Instagram 


Tuesday, August 16, 2016

Dar tu copii când faci?

Am 35 de ani, deci vă dați seama de câte ori am auzit în viața mea întrebarea: "Dar tu copii când faci?" Nu dacă vreau sau dacă am cu cine sau dacă am cu ce să-i cresc. Nu, toate astea n-au importanță. Ba chiar mi-a zis o tipă  cândva, când i-am răspuns la întrebare cu "n-am cu ce să cresc un copil momentan" că "ei, lasă, crește și el pe lângă tine". Cumva, ca un animal care crește și el pe lângă casa omului, mai cu resturi de la masa stăpânilor, mai cu ce găsește prin ogradă. Dacă n-aș fi fost atee, m-aș fi închinat cu toate mâinile și picioarele, zău așa. După ce aș fi plesnit-o. 

Dar să le luăm pe rând.

Mai întâi, mi se pare incredibil de stupid să întrebi pe cineva când face copii. Este o indiscreție totală. Habar n-ai ce se întâmplă în viața persoanei respective. Poate încearcă să facă un copil și nu îi iese. Poate a pierdut o sarcină. Sau mai multe. Poate se confruntă cu probleme de sănătate. Poate are probleme cu partenerul. Etc etc. Ideea e că nimeni nu îți datorează explicații și, mai ales, cu o singură întrebare poți să dezlănțui o mie de monștri în mintea cuiva. Ideal ar fi să nu te fută grija de uterele altor persoane, dar dacă nu poți și te mănâncă limba, poți să faci un singur lucru care e demn și discret: să ți-o muști! Limba adică. 

Apoi, dacă cineva se îndură și îți răspunde la stupida întrebare, nu comenta răspunsul! Zi mersi că nu te-a pocnit că ai intrat cu bocancii în intimitatea ei și te gratulează cu un răspuns și taci în puii mei. De exemplu, eu încerc să răspund la această întrebare sincer. Răspunsul este mereu același: nu vreau copii. Comentariile la acest răspuns sunt dintre cele mai diverse. Am auzit de la o clientă pentru care interpretam și pe care nu o mai văzusem niciodată în viața mea un expresiv: Atunci ai ceva la cap! Un alt client mi-a explicat cum habar n-am despre ce vorbesc, cum el și nevastă-sa au încercat șapte ani să facă copii și cum viața lui a căpătat sens numai după ce s-a reprodus, că să nu fac această greșeală, copiii sunt sensul și rostul bla bla bla. Trecem peste faptul că el nu-și suportă nevasta și că nu și-a mai văzut copiii de un an, că vorbește cu ei pe Skype o dată pe lună, că el muncește la Londra și familia e în România. Irelevant, nu? 

Un șofer de Uber, român evident, chiar m-a întrebat franc: păi și atunci ce faci dacă nu faci copii? I-am spus că trăiesc, mă bucur de viață, îmi cultiv pasiunile, călătoresc, dorm până târziu, lenevesc fără grijă, comand mâncare dacă nu am chef să gătesc. M-a privit confuz. Mi-a zis că el nu înțelege. Că pentru el viața înseamnă să facă bani și copii. Na, că eu nu fac nici bani, nici copii. Ce pierdere imensă pentru umanitate!

Când aveam douăzeci și ceva de ani, îmi amintesc că m-am despărțit de un tip pentru că nu își dorea copii. Niciodată. Mi s-a părut ciudat să afirmi așa ceva cu atâta fermitate. Mi s-a părut că tipul era în neregulă, emoțional vorbind. Nu că eu aș fi fost mai brează. Ideea e că viața mea de atunci era de așa natură că numai un copil ar fi făcut-o interesantă. Locuiam în Craiova, lucram la muzeu, vedeam aceleași fețe, aveam aceleași drame și bucurii în fiecare zi, viața mea avea aceeași rutină de ani de zile și ar fi avut aceeași rutină pentru tot restul vieții mele. Normal că aveam nevoie de un copil să spice the things up, să îmi ascund frustările și nemulțumirile în preocuparea constantă pentru o ființă umană. 

Mulțumesc tuturor zeilor că tipului cu pricina i-a fost teamă să ducă relația la nivelul următor. În caz contrar aș fi fost o femeie nefericită acum, frustrată și acră, cu gura mare pe bărbat, învinovățindu-l pentru toate eșecurile mele. Aș fi o femeie bolnavă, cu depresia ajunsă pe cele mai înalte culmi și bineînțeles, netratată, pentru că aș crede că e vina mea, că e totul în mintea mea, că nu-s suficient de puternică să trec peste. Drept urmare, aș fi o mamă oribilă, dar n-aș vedea asta, pentru că nu aș știi că un copil nu are nevoie numai de hrană și adăpost, ci și de echilibru emoțional. Aș fi în continuare neîmplinită și aș obliga bietul copil să fie tot ce n-am putut eu să fiu, abătându-l de la calea lui, suficient cât să rătăcească ani buni până să-și dea seama că nu vrea să fie director ci muzicant ambulant și să îmi rupă inima într-o o mie de bucăți pentru că am sacrificat totul pentru el. 

Iubesc copiii din tot sufletul meu. De trei ani sunt dadacă pentru aceeași familie, am văzut trei copii crescând, îi iubesc enorm și mor de dorul lor când nu îi văd câteva zile. Că dacă la început eram cu ei trei zile întregi pe săptămână, acum doar îi iau de la școală de trei ori pe săptămână pentru că s-au facut mari și pentru că eu sunt o femeie serioasă cu un job serios. Acești copii vor face mereu parte din viața mea și gândul ca la un moment dat nu vor mai avea nevoie de mine să îi iau de la școală și să le pregătesc masa de seară, mă doare cumplit. 

Apoi sunt copiii prietenului meu. Doi copii minunați care m-au primit în viața lor cu inima deschisă. Deci am cinci copii în viața mea. Am afecțiunea lor, am compania lor și toate bucuriile simple pe care le aduc copiii în general. Dar nu am responsabilitatea care vine cu un copil. Nu am nopți nedormite, la conflictele major fac un pas în spate și las părinții să se descurce, nu educ, doar pun în practică metodele deja stabilite de părinți. 

Și îmi convine. Deja m-am consolat cu gândul că voi avea depresie toată viața. O tratez, o țin în frâu, dar sunt momente când am căderi și tot ce vreau e să stau sub plapumă și să-mi plâng de milă. Nu vreau să am un copil în preajmă când mă simt așa. Nu ar fi drept față de copil. Zgomotele îmi ridică anxietatea la cer. Și muzica trebuie să fie în surdină și nu prea mult timp. După câteva ore cu copiii în parc am nevoie de o zi petrecută în liniște completă. Să se audă numai frigiderul, dacă se poate. Deci ca mamă, aș fi veșnic anxioasă și obosită ceea ce mi-ar amplifica depresia. Sau aș ține copilul închis în casă cu mine dar, din nou, nu ar fi drept față de copil. Și tot așa, aș putea să vă dau o mie de exemple ca să vă arăt că fie aș fi o mamă rea, fie aș fi o femeie bolnavă. 

Copiii sunt minunați. Se nasc perfecți dar undeva pe drum, fie din nepăsare, fie din neștiință, părinții le strică sufletele. Mă gândesc deseori că ai nevoie de permis să conduci o mașină dar oricine cu aparat genital funcțional poate face copii. 

Copiii trebuie să vină ca un bonus, să fie cireașa de pe tort în viață. Trebuie să se nască din iubirea dintre parteneri, nu din nevoie. Copiii trebuie făcuți pentru ei, nu pentru părinți. Din păcate, de cele mai multe ori copiii se fac pentru că e timpul, că cineva nu vrea să fie mamă bătână, că cineva vrea să fie bunică tânără, că cineva vrea să aibă sprijin la bătrânețe (treaba cu paharul de apă), pentru că o femeie are nevoie de dragoste necondiționată (apropo, pentru asta poți să-ți iei un câine) sau, cel mai rău, să salveze o relație. Aceștia sunt copii care se nasc deja cu sarcini de îndeplinit și vai de ei dacă vor eșua.